|
Versi Dialettali
Brindisi
ti na vota (Li rizzi)
di Mario Galasso
Abbiamo ricevuto
e volentieri pubblichiamo i seguenti versi in dialetto
brindisino scritti da Mario Galasso, che ci ricorda
attraverso le parole, alcune sensazioni e talvota i
sapori e gli odori della Brindisi di una volta, che
non bisogna dimenticare:
Gne tantu ‘nci
va pienzu a Brindisi com’era, ti quandu scìa
alla chiazza ‘nchianando na scalera;
cu tànuma ti tretu ca forte mi dicìa:
no’ scaracchiari an terra, ci no ti ‘ndrizzu
iu.
O quando scìa alli sciabbichi o abbasciu alla
marina, pisciandu tretu all’arvuli o tretu a ‘na
banchina;
eru vagnoni, tiavulu, sempri cu la fumìa ti fari
quarche cosa ‘nziemi all’amici mia,
sciucari cu lu curru, vattiendumi cull’atri, li
scarpi sempri ruetti, cazuni ripizzati;
O quandu scìa
alla spiaggia, a Santa Apullinari, sobbr’allu
vapurettu, ca nò tinìa ‘ce fari.
Lu proprietario poi ca Coco si chiamava, “Saliate”
‘nci dicìa e forti iastemava.
Li tavu deci lire pi la navigazioni, ‘nchianavu
cu nu saltu sobbr’all’imbarcazioni.
Quandu iddu era convintu ca si putìa partiri
cu lu mutori disel ca lu facìa muriri
A manu lu girava, lu fumu s’indassìa, la
varca chianu chianu di Brindisi partìa.
Quedda menz’ora
critimi non la pozzu scurdari: l’azzurru ti lu
mari, lu vientu e li panari
chini ti pumbitori ca s’indassiunu fori, ti pasta
cu lu sucu, ti casu e ti culori,
li femmini sudati, la puzza ti lu fumu, lu cardu e lu
rumori, l’affutu ti quarcunu.
Lu vapuriettu vecchiu ca chianu si ndi scìa cu
Coco iastemandu tutti li santi mia,
passatu lu canali girava chianu chianu, e si ‘ndi
scìa alla tretta, nu picca chiù luntanu.
‘Rrivava allu
puntile, allu stabilimentu, tutti ca si ‘ndi scìunu
e iu eru cuntentu
ti stari sulla spiaggia, a culu a punzignuni, o ti fari
lu bagnu cu tutti li vagnuni.
E quando poi la sera mi ‘ndi turnavu a casa, addò
si statu, tiavulu, cè cazzu a cumbinatu?
Li cazi tutti ruetti, matonna cé ruvina, lu sangu
ti sta essi, cé à fattu stamatina?
Stasera no si mangia, cussì t’impari buenu,
ma iu era abbituatu a tuttu stu vilenu.
Moi ca so vecchiu,
critimi, no tegnu chiù ce fari, mi ssettu chianu
chianu, cumenzu a ripinzari
a Brindisi com’era, ci sapi com’è
moi, tant’anni so passati, sessanta e chiù
e poi;
io vivu assai luntanu, no tegnu sette figghi com’era
a casa mia, na tana ti cunigghi.
Ca iu si mi ‘nd’ascìa e non ci stavu
a casa, n’atru cu lu pani facìa tabbula
rasa;
la fame era ti casa, tànuma mi dicìa:
osci pigghia li rizzi, bravu lu figghiu mia,
nò ti scurdà, pardisina, dodici pi ciascunu,
nannuta, ca li piacunu, pi primu lu patrunu.
E m’era
fattu puru la mascara cu vesciu, lu vetru ti na sveglia,
matonna mia ce presciu
sciri sott’allu mari, cu cercu ti mangiari, cu
na furchetta an manu li rizzi avìa a pigghiari.
E quandu ca turnavu, li rizzi ‘ntra na cesta,
li spini ‘ntra li diti, a casa era na festa;
ce vuei, tu l’a mangiati, non ‘nci ‘ndi
stannu chiui, ci ti va cuerchi stuta, non ci pinzari
a nui.
E mi ‘ndi scìa a curcari penzandu alla
banchina, lu suli ti la spiaggia, li fimmini e la rena.
Penzandu a mestru Coco ca sempri iastemava li muerti
ti lu Carmine, la varca ca fumava,
l’azzurru ti lu mari, la puzza ti la genti, l’affutu
‘ntra lu nasu, lu vientu ti ponenti.
Mario Galasso, Alghero 10-novembre
2009.
«
Indietro
|